Incinerarea lui Sam McGee

The Cremation of Sam McGee
By Robert W. Service


There are strange things done in the midnight sun
By the men who moil for gold;
The Arctic trails have their secret tales
That would make your blood run cold;
The Northern Lights have seen queer sights,
But the queerest they ever did see
Was that night on the marge of Lake Lebarge
I cremated Sam McGee.

Now Sam McGee was from Tennessee, where the cotton blooms and blows.
Why he left his home in the South to roam ‘round the Pole, God only knows.
He was always cold, but the land of gold seemed to hold him like a spell;
Though he’d often say in his homely way that „he’d sooner live in hell.”

On a Christmas Day we were mushing our way over the Dawson trail.
Talk of your cold! through the parka’s fold it stabbed like a driven nail.
If our eyes we’d close, then the lashes froze till sometimes we couldn’t see;
It wasn’t much fun, but the only one to whimper was Sam McGee.

And that very night, as we lay packed tight in our robes beneath the snow,
And the dogs were fed, and the stars o’erhead were dancing heel and toe,
He turned to me, and „Cap,” says he, „I’ll cash in this trip, I guess;
And if I do, I’m asking that you won’t refuse my last request.”

Well, he seemed so low that I couldn’t say no; then he says with a sort of moan:
„It’s the cursèd cold, and it’s got right hold till I’m chilled clean through to the bone.
Yet ‘tain’t being dead—it’s my awful dread of the icy grave that pains;
So I want you to swear that, foul or fair, you’ll cremate my last remains.”

A pal’s last need is a thing to heed, so I swore I would not fail;
And we started on at the streak of dawn; but God! he looked ghastly pale.
He crouched on the sleigh, and he raved all day of his home in Tennessee;
And before nightfall a corpse was all that was left of Sam McGee.

There wasn’t a breath in that land of death, and I hurried, horror-driven,
With a corpse half hid that I couldn’t get rid, because of a promise given;
It was lashed to the sleigh, and it seemed to say: „You may tax your brawn and brains,
But you promised true, and it’s up to you to cremate those last remains.”

Now a promise made is a debt unpaid, and the trail has its own stern code.
In the days to come, though my lips were dumb, in my heart how I cursed that load.
In the long, long night, by the lone firelight, while the huskies, round in a ring,
Howled out their woes to the homeless snows— O God! how I loathed the thing.

And every day that quiet clay seemed to heavy and heavier grow;
And on I went, though the dogs were spent and the grub was getting low;
The trail was bad, and I felt half mad, but I swore I would not give in;
And I’d often sing to the hateful thing, and it hearkened with a grin.

Till I came to the marge of Lake Lebarge, and a derelict there lay;
It was jammed in the ice, but I saw in a trice it was called the „Alice May.”
And I looked at it, and I thought a bit, and I looked at my frozen chum;
Then „Here,” said I, with a sudden cry, „is my cre-ma-tor-eum.”

Some planks I tore from the cabin floor, and I lit the boiler fire;
Some coal I found that was lying around, and I heaped the fuel higher;
The flames just soared, and the furnace roared—such a blaze you seldom see;
And I burrowed a hole in the glowing coal, and I stuffed in Sam McGee.

Then I made a hike, for I didn’t like to hear him sizzle so;
And the heavens scowled, and the huskies howled, and the wind began to blow.
It was icy cold, but the hot sweat rolled down my cheeks, and I don’t know why;
And the greasy smoke in an inky cloak went streaking down the sky.

I do not know how long in the snow I wrestled with grisly fear;
But the stars came out and they danced about ere again I ventured near;
I was sick with dread, but I bravely said: „I’ll just take a peep inside.
I guess he’s cooked, and it’s time I looked”; … then the door I opened wide.

And there sat Sam, looking cool and calm, in the heart of the furnace roar;
And he wore a smile you could see a mile, and he said: „Please close that door.
It’s fine in here, but I greatly fear you’ll let in the cold and storm—
Since I left Plumtree, down in Tennessee, it’s the first time I’ve been warm.”

There are strange things done in the midnight sun
By the men who moil for gold;
The Arctic trails have their secret tales
That would make your blood run cold;
The Northern Lights have seen queer sights,
But the queerest they ever did see
Was that night on the marge of Lake Lebarge
I cremated Sam McGee.

Marea mahmureală

N-am mai scris de foarte multă vreme. Eu nu fac parte din categoria aceea de oameni care, indiferent de câte ori au plecat, se întorc întotdeauna acasă. Eu sunt ca aceia care nu pleacă niciodată de acasă, dar se ascund în colţul lor, aceia care nu-şi cunosc toţi vecinii, care nu se interesează multă vreme de soarta lor, apoi îi redescoperă. Vizitatorii au fost primiţi cu gânduri bune, reci…că tot e vară.

Revenind la subiectul principal…nu e de mirare că marile iubiri se consumă vara!

Vacanţa, căldura te fac să ai o stare de euforie. Eu, cel puţin, m-am îmbătat cu soare, cu praf, cu timp nelimitat. Mare mahmureală după apă minerală! Cum să nu-ţi vină, într-o stare ca asta, să te îndrăgosteşti! Am starea. Îmi mai trebuie doar „obiectul posedat”.

Timp de gândit, timp de vorbit…nu mă mai atrage plictiseala şi tristeţea din colţul meu.

Ajunge! Mă duc să mă uit la lună.

Duma zilei (Paşte 2013)

Preotul: Hristos a înviat!

Tânăr ameţit: Mersi!

Slujba de înviere a decurs perfect. Ruby n-a stins lumina şi toate bătrânele au putut să doarmă liniştite cu cuţitul sub pernă.

Mie nu-mi place Paştele. Nu e vina lui, e vina mea. Mă întristează şi îmi aduce în minte un fel de nostalgie negativă, o antinostalgie, o nostalgie anulată, dar totuşi prezentă. Sunt pro Paşte datorită mâncării şi pentru că ne aduce pe toţi împreună. Coca Cola nu face asta! Sunt contra pentru că e o sărbătoare înţeleasă greşit, ca multe altele. 

Am trecut şi peste Paştele acesta, am scăpat de irascibilitate şi ură. Paştele mă făcuse chiar să-mi fie dor de şcoală. Aşa ceva nu se poate. 

Prietenii vechi reînoite, lucruri noi despre prietenii actuale, neînţelegeri reîmprospătate şi, ca în fiecare an, într-un loc în care se strâng cuplurile, mi s-a adus aminte că sunt singură. Mă scald singură în mândria mea. I don’t care if I’ll be Forever Alone for a long time…like FOREVER. I don’t do anything like that! (Scuzele de rigoare pentru amestecarea a două limbi într-un singur articol. Mai fac d’astea. Defect tipic românesc.)

 

––

Bine, ştiu că spuneam aici că trebuie să ne spunem părerea indiferent de cum e primită de ceilalţi, dar eu chiar m-am săturat să lupt împotriva curentului. Realizez cam târziu, ce-i drept, că vorbesc încontinuu de 5 ani încoace fără să rezolv nimic. Nimănui nu-i pasă. Grav este că nici mie nu-mi pasă. Nu-mi pasă cine cu cine era în maşină sâmbătă în faţa discotecii. Nu-mi pasă câte like-uri a primit cineva pentru inspiratul comentariu mai mic ca 3. Nici măcar nu-mi pasă cine se înfruptă din banii poporului în momentul ăsta.

Şi-apoi, mai e vocea aia care strigă cât poate de tare „Tăceţi dracu’ din gură că îmi stricaţi zenul!”. În secunda următoare mă bufneşte/pufneşte râsul (Spuneţi-mi, vă rog, cum e corect. Google e derutat, acceptă ambele variante. Bun. Dar eu ce fac? Instinctul îmi zice „P fătucă!”, dar dex-ul îmi zice „2. Intranz. (În expr.) A bufni în (sau de) râs (ori plâns) sau (tranz.) a-l bufni râsul (ori plânsul) = a începe să râdă”:|) şi aceeaşi voce începe să fredoneze:

Aaa, şi ce voiam să vă mai spun e că…nu mai contează.

Avorturi

Mă gândesc la asta şi mă văd într-un coş de gunoi în spatele unei uşi pe care scrie „Secţiunea avorturi”, îmi văd părinţii cum se îndreaptă către uşă cu aerul acela solemn, dar răsuflând uşuraţi, văd o femeie îmbrăcată într-un halat lung şi alb care se uită stânjenită către buzunarul din care ies colţurile unei bancnote oarecare.

Şi aud alţi „renegaţi” în sala de aşteptare care se zbat pentru o secundă în plus, pentru o rază de soare, pentru un sunet…dar până la urmă, îşi aşteaptă cu toţii rândul aşa cum bătrânii îşi aşteaptă la vârste înaintate sfârşitul. Mulţi zic daţi bătrânilor o şansă!, dar, cu toată sinceritatea…ei au avut deja una. Copilul pe care nu-l vreţi n-a primit nimic de la viaţă din cauza voastră. Nu distrugeţi un viitor! Avortul nu e un mod de a vă repara greşeala. Creşteţi-vă copiii!

Din partea cuiva care a primit o şansă, care n-a văzut decât un buchet mare de flori pe o noptieră de spital, asistente fericite pentru faptul că şi-au mărit cu puţin salariul mizer, văd nişte părinţi care nu regretă, care îşi acceptă alegerile şi sunt mândrii de ceea ce au reuşit să facă, vă zic „Daţi copiilor o şansă!”.

„prea”

Mi se pare deplasat să fiu acuzată de faptul că sunt prea deşteaptă. Ironic sau nu, s-a întâmplat de prea multe ori în ultima vreme. Are inteligenţa o limită?

Ieri au constatat că sunt şi prea sinceră. Lucru deloc adevărat având în vedere că ascund adevărul atunci când nu e neapărat necesar să iasă la iveala. Diferenţa constă în faptul că mincinoşii nu ştiu când e neapărat necesar să spui adevărul. „Adevărul răneşte.” spun cu toţii. Întrebarea mea e: minciunile nu? Totul depinde de tabăra din care faci parte, iar eu lucrez individual. Mint pentru mine şi pentru cei care se gândesc la mine. În caz contrar, feriţi-vă de adevăr!

„A person should not be too honest, straight trees are cut first”

Ce s-a întâmplat cu lumea? În teorie inteligenţa şi onestitatea sunt calităţi. În practică, există şi „prea perfect” (generalizez pentru că eu NU SUNT PERFECTĂ).