Dacă m-aş uita cu încredere într-un glob de cristal plastic, mi-aş pune sute de prosoape în cap şi aş prezice că mâine o felie de unt va cădea cu partea neunsă în jos, o pisică nu va ateriza în picioare din saltul ei magnific de 1 metru şi un parlamentar va spune numai şi numai adevărul, m-aţi crede?
Dacă nu, atunci ce-i face pe vrăjitori, prezicători, vraci să inspire încredere? De unde le vine această unică „putere” de neînchipuit?
Cât de naivi putem fi? Cât de uşor de manipulat?
Ne place incredibilul, supranaturalul, miraculosul…dar până la absurd nu e decât un pas.
Să trăieşti o viaţă iluzorie sau să te ancorezi cât de mult poţi în realitate?
Putem să visăm o vreme, iar mai apoi să aşteptăm apa din vaza cu flori razele călduţe ale soarelui care să ne trezească. E o idee. Poate, totuşi, există o stare de mijloc, un spaţiu între reverie şi realitate…un loc la care tindem, care sperăm să ne ofere eterna fericire.
Magia e urâtă, falsă, o scamatorie ieftină…dar visarea, visarea înseamnă speranţă.
Când mă gândesc că m-am apucat de scris pornind de la „Apocalipsă”, deşi eram ferm convinsă că nu o voi menţiona…pentru simplul fapt că falsa problemă e mult mai extinsă decât trebuie. În fine, am continuat agăţându-mă de crâmpeiele de idei din romanul „Ion” al lui Rebreanu ( de n-ar fi şcoala?!) şi „Un veac de singurătate” de Marquez.
Mi-a făcut o plăcere enormă să mă exprim după atâta vreme în care am lipsit.
O seară frumoasă!
Gândeşte limpede! 