Preziceri

Dacă m-aş uita cu încredere într-un glob de cristal plastic,  mi-aş pune sute de prosoape în cap şi aş prezice că mâine o felie de unt va cădea cu partea neunsă în jos, o pisică nu va ateriza în picioare din saltul ei magnific de 1 metru şi un parlamentar va spune  numai şi numai adevărul, m-aţi crede?

Dacă nu, atunci ce-i face pe vrăjitori, prezicători, vraci să inspire încredere? De unde le vine această unică „putere” de neînchipuit?

Cât de naivi putem fi? Cât de uşor de manipulat?

Ne place incredibilul, supranaturalul, miraculosul…dar până la absurd nu e decât un pas.

Să trăieşti o viaţă iluzorie sau să te ancorezi cât de mult poţi în realitate?

Putem să visăm o vreme, iar mai apoi să aşteptăm apa din vaza cu flori razele călduţe ale soarelui care să ne trezească. E o idee. Poate, totuşi, există o stare de mijloc, un spaţiu între reverie şi realitate…un loc la care tindem, care sperăm să ne ofere eterna fericire.

Magia e urâtă, falsă, o scamatorie ieftină…dar visarea, visarea înseamnă speranţă.

Când mă gândesc că m-am apucat de scris pornind de la „Apocalipsă”, deşi eram ferm convinsă că nu o voi menţiona…pentru simplul fapt că falsa problemă e mult mai extinsă decât trebuie. În fine, am continuat agăţându-mă de crâmpeiele de idei din romanul „Ion” al lui Rebreanu ( de n-ar fi şcoala?!) şi „Un veac de singurătate” de Marquez.

Mi-a făcut o plăcere enormă să mă exprim după atâta vreme în care am lipsit.

O seară frumoasă!

Personaj oglindă

Am citit de ceva vreme cartea „Dragostea în vremea holerei” de Gabriel García Márquez. Nu m-a impresionat atât de tare dragostea trainică pe care o purta personajul principal pentru frumoasa Fermina, nici nenumăratele iubiri trecătoare ale acestuia, ci, mai degrabă, faptul că m-am simţit „acolo”, în pielea lui Juvenal Urbino. Am simţit că sunt descrisă, cu unele mici secrete, chiar, într-o carte scrisă pe când eu nici nu eram născută.

Cine e acest Juvenal? Este un doctor prezentat la început ca un bătrânel aproape inutil. Deşi făcuse multe pentru oraş şi mai era chemat încă pentru consultaţii s-ar putea spune că ceilalţi s-ar fi descurcat şi fără el. Cred că tocmai această dorinţă de a fi util din nou i-a adus moartea şi m-a lăsat pe mine cu multe întrebări fără răspuns, netratată de doctorul cu care zic eu că mă asemăn, în special la chestiile mărunte.

Cum mă asemăn eu cu un bătrânel aparent senil, bun de nimic în ultimele clipe ale vieţii lui, dependent de soţie? Păi, deşi era doctor, împărtăşim neîncrederea în medicamente. Ca şi mine, urăşte compania animalelor de companie. Nu, nu urăsc animalele, pur şi simplu nu îmi place să le văd supuse, sclave ale unor oameni care le folosesc pentru a nu se simţi singuri, obligate să fie ceea ce nu sunt. Acum mă gândesc la pisici. Ele ar trebui să fie elegante ca semenii lor mai mari, dar, în schimb, sunt linguşitoare, capabile de orice pentru a obţine ce vor. Câinii sunt paznici. Urăsc să-i aud cum se zbat în lanţ. Tata spunea că vrea să înregistreze câinii pe casetă şi, în caz că vin hoţii să dea drumul la casetofon=)). La fel ca şi doctorul, mă întorc la cei dragi pentru că mi-au lipsit, pentru că nici chiar orgoliul nu m-ar putea opri să nu vin înapoi, şi spun „Ai avut dreptate!” pentru a face lucrurile să revină la normal. În cazul lui Urbino asta echivalează cu „A fost săpun în baie.”. Mi-a plăcut cum s-a comportat când s-a întâlnit cu rivalul său, cu cel care îi iubea soţia mai mult decât o făcea el. A vrut să afle ce fel de persoană este. Cum altfel decât întrebându-l despre muzică, subiectul lui favorit (ca şi al meu de altfel)? Tind să cred că la fel de demn m-aş purta şi eu cu un „rival”. Împărţim şi dragostea pentru cărţi, mulţimea de prieteni de complezenţă, teama de boală şi acceptarea greşelilor în faţa celorlalţi pentru că „Greşeala recunoscută e pe jumătate iertată” (un proverb în care cred).

Am văzut şi filmul, dar nu l-am mai recunoscut pe Juvenal Urbino, nu m-am mai recunoscut pe mine…