Copilăria este singurul moment al vieţii mele pe care l-am ratat. A trecut repede şi fără urmări pe lângă mine, în cel mai straniu mod posibil…ca şi cum aş fi trăit într-o lume paralelă populată de păpuşi barbie şi ursuleţi de pluş- o lume crem în care frumuseţea făcea legea, dar, cu toate astea, existau războaie, mariaje distruse, o lume imensă imposibil de descoperit şi străbătut.
Când eşti copil îţi lipseşte un scop în viaţa, iar toată lumea îţi fură bomboanele şi nasul cu uşurinţă. Ai nevoie de un minim de îndrumare ca să nu te prăbuşeşti în dezinteres. Trebuie să respectăm bătrânii pentru că ei au avut timp să îndrume o mulţime de copii, iar adulţii care fură au fost păcăliţi de multe ori în copilărie.
Nu-mi pot explica nici acum de ce cea mai mare dorinţă a mea era să primesc o periuţă de dinţi cu perişori rotativi sau de ce vedeam adevărul, fără să-l înţeleg şi să-l accept. De ce refuzam oare feluri de mâncare care acum chiar îmi plac? De ce consumam cutii întregi de cretă pentru a păstra praful acela alb în ambalaje de jeleu? De ce mă atrăgea gunoiul?:)) Mă jucam cu fel de fel de chestiuţe inutile adulţilor. De ce îmi făcea plăcere să mă urc în pod şi să văd oameni care trec pe stradă? Iar cea mai mare întrebare e: de ce nu mai sunt la fel? Sunt identică cu eu-de-atunci în esenţă, dar trecutul meu e închis în cutiile de jeleu şi nu îl mai pot trezi la viaţă.
Mi se pare că nu sunt coerentă în scris şi în gândire acum, motiv pentru care n-am mai scris. Am scris asta din impuls şi din cauza unei nostalgii ciudate, mai ciudate chiar şi decât copilăria.
Gândeşte limpede! 