Am citit de ceva vreme cartea „Dragostea în vremea holerei” de Gabriel García Márquez. Nu m-a impresionat atât de tare dragostea trainică pe care o purta personajul principal pentru frumoasa Fermina, nici nenumăratele iubiri trecătoare ale acestuia, ci, mai degrabă, faptul că m-am simţit „acolo”, în pielea lui Juvenal Urbino. Am simţit că sunt descrisă, cu unele mici secrete, chiar, într-o carte scrisă pe când eu nici nu eram născută.
Cine e acest Juvenal? Este un doctor prezentat la început ca un bătrânel aproape inutil. Deşi făcuse multe pentru oraş şi mai era chemat încă pentru consultaţii s-ar putea spune că ceilalţi s-ar fi descurcat şi fără el. Cred că tocmai această dorinţă de a fi util din nou i-a adus moartea şi m-a lăsat pe mine cu multe întrebări fără răspuns, netratată de doctorul cu care zic eu că mă asemăn, în special la chestiile mărunte.
Cum mă asemăn eu cu un bătrânel aparent senil, bun de nimic în ultimele clipe ale vieţii lui, dependent de soţie? Păi, deşi era doctor, împărtăşim neîncrederea în medicamente. Ca şi mine, urăşte compania animalelor de companie. Nu, nu urăsc animalele, pur şi simplu nu îmi place să le văd supuse, sclave ale unor oameni care le folosesc pentru a nu se simţi singuri, obligate să fie ceea ce nu sunt. Acum mă gândesc la pisici. Ele ar trebui să fie elegante ca semenii lor mai mari, dar, în schimb, sunt linguşitoare, capabile de orice pentru a obţine ce vor. Câinii sunt paznici. Urăsc să-i aud cum se zbat în lanţ. Tata spunea că vrea să înregistreze câinii pe casetă şi, în caz că vin hoţii să dea drumul la casetofon=)). La fel ca şi doctorul, mă întorc la cei dragi pentru că mi-au lipsit, pentru că nici chiar orgoliul nu m-ar putea opri să nu vin înapoi, şi spun „Ai avut dreptate!” pentru a face lucrurile să revină la normal. În cazul lui Urbino asta echivalează cu „A fost săpun în baie.”. Mi-a plăcut cum s-a comportat când s-a întâlnit cu rivalul său, cu cel care îi iubea soţia mai mult decât o făcea el. A vrut să afle ce fel de persoană este. Cum altfel decât întrebându-l despre muzică, subiectul lui favorit (ca şi al meu de altfel)? Tind să cred că la fel de demn m-aş purta şi eu cu un „rival”. Împărţim şi dragostea pentru cărţi, mulţimea de prieteni de complezenţă, teama de boală şi acceptarea greşelilor în faţa celorlalţi pentru că „Greşeala recunoscută e pe jumătate iertată” (un proverb în care cred).
Am văzut şi filmul, dar nu l-am mai recunoscut pe Juvenal Urbino, nu m-am mai recunoscut pe mine…
Dacă am început categoria asta cu filme „pentru copii”, în ghilimele pentru că acestea sunt filmele din care ai foarte multe de învăţat chiar şi ca adolescent sau ca adult, m-am gândit să vorbesc tot despre o animaţie dragă mie.
M-am apucat, deci, de ceva vreme să văd toate filmele care au legătură cu Shrek, căpcăunul neînţeles, judecat greşit şi deseori ironizat.Aceste filme dovedesc clar că aparenţele înşală.
M-a impresionat iubirea dintre Shrek şi Fiona, cu toate că, la început, ea era destul de superficială – fiţe de prinţesă aş spune eu.
Şi un căpcăun are nevoie de iubire, şi un căpcăun are dreptul de a se îndrăgosti, de a avea o familie, de a avea prieteni şi de a avea parte şi de momente de intimitate. În Shrek 2 este respins datorită înfăţişării înspăimântătoare de către socri, iar Fiona este pusă, într-un fel, să aleagă: fie să le facă pe plac părinţilor şi să rămână la palat, fie să plece în mlaştină cu proaspătul soţ.
Personajul meu preferat este Donkey, poate, pentru că rolul este jucat de Eddie Murphy. Alegerea este total subiectivă. Shrek este obişnuit cu respingerea celorlalţi, iar măgarul vorbăreţ îl enervează din prima clipă cu prietenia necondiţionată pe care i-o oferă.
Shrek The Third m-a impresionat pentru că întreaga poveste s-a bazat pe teama de a fi părinte, frica aceea care îţi obligă conştiinţa să îţi tot repete că nu te vei descurca în rolul de tătic sau mămică. Dar cu ochişorii aceia nevinovaţi, micuţa făptură te face să ai încredere că vei reuşi să îţi îndrumi copiii şi să le oferi iubire. Povestea emoţionantă a unui viitor părinte şi umor specific animaţiilor Disney sunt, cu siguranţă, cheia spre succes.
În Shrek Forever After personajul mare, verde şi nervos a făcut greşeala de a trăi în trecut. Tot ceea ce ţine de prezent îl nemulţumeşte, copilăria şi tinereţea părându-i mai frumoasă: fără griji şi fără responsabilităţi. Ca de fiecare dată, este salvat si scos din gaura întunecoasă a trecutului cu ajutorul sărutului din dragoste adevărată. Întâmplările neplăcute create de dorinţa lui de a fi un „căpcăun adevărat” de care oamenii se tem l-au făcut să aprecieze ceea ce are şi să se bucure de viaţa de familie. Şi, de ce nu? Au trăit împreună fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Puss In Boots. Trebuie să recunosc că Motanul Încălţat m-a cucerit şi de data aceasta cu sinceritatea, ochişorii linguşitori de pisică, vocea lui Antonio Banderas, poate naivitatea motanului, care l-a crezut pe Ou de fiecare dată, personalitatea şarmantă pe care o scotea la iveală ori de câte ori Kitty Softpaws era prin preajmă. E un film pe care nu m-ar deranja să îl mai văd încă o dată, mai ales că îmi aminteşte de „Don Juan de Marco”- un film care trebuie văzut. Puss In Boots combină aventura, comedia, o poveste de dragoste şi prezintă povestea Motanului Încălţat, care a reuşit să treacă peste amintirile neplăcute din copilărie, fiind motivat de „mama” lui şi de frumoasa pisică fără gheare.
Puss In Boots The Three Diablos este continuarea filmului Motanului încălţat în care acesta învaţă că poate câştiga bani făcând fapte bune şi purtându-se onorabil ca un adevărat erou. Reuşeşte, de altfel, să devină un fel de mentor pentru cele trei pisicuţe, care i-au dat ceva bătăi de cap la început. Aceasta a fost cauza prieteniei dintre Shrek şi Puss In Boots – momentul în care Motanul şi-a dat seama că doreşte să fie erou şi să renunţe la afacerile necinstite.
Shrek The Halls este filmul care aduce în discuţie teama de ceva nou. Aşa cum în Shrek The Third căpcăunului îi era frică să devină părinte, acum este speriat de Crăciun şi încearcă să aibă o sărbătoare ” ca la carte”. Nu reuşeşte şi este foarte dezamăgit fiindcă a eşuat. Este, în fnal, încurajat de prieteni şi de familie, iar primul lui Crăciun nu este ruinat.
Donkey’s caroling Christmas-Tacular – o petrecere de Crăciun cu colinde. Această petrecere organizată de Măgăruş este reuşită pentru că, spre deosebire de Shrek, Donkey ştie totul despre Crăciun. Pot spune că au avut un Crăciun cu adevărat puturos, ceea ce e foarte bine pentru nişte căpcăuni.
Dacă până acum am vorbit despre temerile lui Shrek, în Scared Shrekless este evidenţiată puterea acestuia de a-i face pe ceilalţi să se teamă. Este, totuşi, un căcăun. Chiar dacă Fiona şi cei trei copii l-au liniştit şi l-au făcut mai sociabil şi mai puţin înfricoşător, îşi permite să fie temut de toţi măcar de Halloween.
Nu pot să nu aduc în discuţie soundtrackul acestor filme, care este, după părerea mea, excepţional. Se potriveşte cu povestea, melodiile pline de amuzament fiind combinate cu cele pline de sentiment. Printre preferatele mele se găsesc Accidentaly in love – Counting Crows şi I’m a believer – Smash Mouth.
Gândeşte limpede! 