Afară sunt multe, multe grade. Eu sunt rece. Mi-au îngheţat picioarele, mi-au îngheţat gâdurile… Cred că am greşit drumul.
Am pornit de pe strada uimire şi suspans…am ajuns într-o intersecţie. Hmm. S-o iau la dreapta? Să merg pe drumul numit „Ură”? Sau poate drept înainte spre „Indiferenţă”…Nu. Stânga, iubire. Am făcut alegerea corectă. Şi m-am trezit pe trotuarul „Inocenţă” privind la florile de lilieci. Erau nişte ochişori mici care mă împingeau spre „Încredere”, dar o gură care urla şi nu se mai oprea. Mă bătea gândul să bat drumurile „Exasperării”, dar la intrare erau ghimpi. M-am temut. N-am habar cum am ajuns pe banca „Prieteniei”, cert e că eram urmărită de o umbră, o umbră frumoasă şi neştiutoare, dar care nu ştia să păstreze secrete. Când am ajuns pe strada „Violenţei” la numărul 11, umbra mea a învăţat să lupte, cu cine dacă nu cu mine? Şi-şi croia propriul drum. Un drum pe care nimeni n-ar trebui să apuce. Am alergat pe şoseaua „Copilăriei” până am ajuns la o altă intersecţie: dreapta – „Tăcere”, stânga – „Discuţie”, drept înainte – „Ceartă”. Cine m-a împins spre ceartă. Ce diavol? Ce înger? Aşa suntem noi oamenii – ne place să dăm vina pe alţii. Doar eu. Eu m-am dus împinsă de gânduri, amintiri şi fraze repetate. Mi-am croit drum printre „Insulte” şi m-am îndreptat rapid către „Regret”. Acum sunt în gară în staţia „Scuze”. Ce fac scuzele? Nu mă ajută cu nimic. Eu vreau încredere şi schimbare. Mă plimb puţin pe potecuţa prăfuită „Conştiinţă” până în parcul „Exagerării”. Asta am făcut. Am exagerat. Să şteargă oare iubirea tot? Să treacă peste violenţă? Îmi pare cel mai rău că am vandalizat strada „Mamă” pentru că mă simţeam orbită şi pierdută. M-am lovit de copacul pe care cineva îl botezase „Lacrimă”. Ştie undeva unde găsesc şoseaua „Dresul busuiocului”? Asta trebuie să fac acum. Sau pot să tac şi să aştept. Mi-e frică. Dacă voi deschide iarăşi gura mă voi rătăci printre străzi.
Şi mi se spune că judec prea mult. Poate că o fac. Dar imaginaţi-vă cât de greu ar fi să fiţi eu! Pentru că pe nimeni nu judec aşa cum mă judec pe mine. Cele mai grele sentinţe, cele mai drastice schimbări…
Dacă am început categoria asta cu filme „pentru copii”, în ghilimele pentru că acestea sunt filmele din care ai foarte multe de învăţat chiar şi ca adolescent sau ca adult, m-am gândit să vorbesc tot despre o animaţie dragă mie.
M-am apucat, deci, de ceva vreme să văd toate filmele care au legătură cu Shrek, căpcăunul neînţeles, judecat greşit şi deseori ironizat.Aceste filme dovedesc clar că aparenţele înşală.
M-a impresionat iubirea dintre Shrek şi Fiona, cu toate că, la început, ea era destul de superficială – fiţe de prinţesă aş spune eu.
Şi un căpcăun are nevoie de iubire, şi un căpcăun are dreptul de a se îndrăgosti, de a avea o familie, de a avea prieteni şi de a avea parte şi de momente de intimitate. În Shrek 2 este respins datorită înfăţişării înspăimântătoare de către socri, iar Fiona este pusă, într-un fel, să aleagă: fie să le facă pe plac părinţilor şi să rămână la palat, fie să plece în mlaştină cu proaspătul soţ.
Personajul meu preferat este Donkey, poate, pentru că rolul este jucat de Eddie Murphy. Alegerea este total subiectivă. Shrek este obişnuit cu respingerea celorlalţi, iar măgarul vorbăreţ îl enervează din prima clipă cu prietenia necondiţionată pe care i-o oferă.
Shrek The Third m-a impresionat pentru că întreaga poveste s-a bazat pe teama de a fi părinte, frica aceea care îţi obligă conştiinţa să îţi tot repete că nu te vei descurca în rolul de tătic sau mămică. Dar cu ochişorii aceia nevinovaţi, micuţa făptură te face să ai încredere că vei reuşi să îţi îndrumi copiii şi să le oferi iubire. Povestea emoţionantă a unui viitor părinte şi umor specific animaţiilor Disney sunt, cu siguranţă, cheia spre succes.
În Shrek Forever After personajul mare, verde şi nervos a făcut greşeala de a trăi în trecut. Tot ceea ce ţine de prezent îl nemulţumeşte, copilăria şi tinereţea părându-i mai frumoasă: fără griji şi fără responsabilităţi. Ca de fiecare dată, este salvat si scos din gaura întunecoasă a trecutului cu ajutorul sărutului din dragoste adevărată. Întâmplările neplăcute create de dorinţa lui de a fi un „căpcăun adevărat” de care oamenii se tem l-au făcut să aprecieze ceea ce are şi să se bucure de viaţa de familie. Şi, de ce nu? Au trăit împreună fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Puss In Boots. Trebuie să recunosc că Motanul Încălţat m-a cucerit şi de data aceasta cu sinceritatea, ochişorii linguşitori de pisică, vocea lui Antonio Banderas, poate naivitatea motanului, care l-a crezut pe Ou de fiecare dată, personalitatea şarmantă pe care o scotea la iveală ori de câte ori Kitty Softpaws era prin preajmă. E un film pe care nu m-ar deranja să îl mai văd încă o dată, mai ales că îmi aminteşte de „Don Juan de Marco”- un film care trebuie văzut. Puss In Boots combină aventura, comedia, o poveste de dragoste şi prezintă povestea Motanului Încălţat, care a reuşit să treacă peste amintirile neplăcute din copilărie, fiind motivat de „mama” lui şi de frumoasa pisică fără gheare.
Puss In Boots The Three Diablos este continuarea filmului Motanului încălţat în care acesta învaţă că poate câştiga bani făcând fapte bune şi purtându-se onorabil ca un adevărat erou. Reuşeşte, de altfel, să devină un fel de mentor pentru cele trei pisicuţe, care i-au dat ceva bătăi de cap la început. Aceasta a fost cauza prieteniei dintre Shrek şi Puss In Boots – momentul în care Motanul şi-a dat seama că doreşte să fie erou şi să renunţe la afacerile necinstite.
Shrek The Halls este filmul care aduce în discuţie teama de ceva nou. Aşa cum în Shrek The Third căpcăunului îi era frică să devină părinte, acum este speriat de Crăciun şi încearcă să aibă o sărbătoare ” ca la carte”. Nu reuşeşte şi este foarte dezamăgit fiindcă a eşuat. Este, în fnal, încurajat de prieteni şi de familie, iar primul lui Crăciun nu este ruinat.
Donkey’s caroling Christmas-Tacular – o petrecere de Crăciun cu colinde. Această petrecere organizată de Măgăruş este reuşită pentru că, spre deosebire de Shrek, Donkey ştie totul despre Crăciun. Pot spune că au avut un Crăciun cu adevărat puturos, ceea ce e foarte bine pentru nişte căpcăuni.
Dacă până acum am vorbit despre temerile lui Shrek, în Scared Shrekless este evidenţiată puterea acestuia de a-i face pe ceilalţi să se teamă. Este, totuşi, un căcăun. Chiar dacă Fiona şi cei trei copii l-au liniştit şi l-au făcut mai sociabil şi mai puţin înfricoşător, îşi permite să fie temut de toţi măcar de Halloween.
Nu pot să nu aduc în discuţie soundtrackul acestor filme, care este, după părerea mea, excepţional. Se potriveşte cu povestea, melodiile pline de amuzament fiind combinate cu cele pline de sentiment. Printre preferatele mele se găsesc Accidentaly in love – Counting Crows şi I’m a believer – Smash Mouth.
Momentul acela în care spui ceva sau faci ceva, iar cei din jur înţeleg totul pe dos este groaznic.Dacă spui că vrei să scapi de căldură, iar apoi urmează o furtună este în totalitate vina ta.
Ar fi ciudat, totuşi ca ceilalţi să ştie tot ceea ce gândeşti…Întotdeauna îmi fac un fel de scenariu în minte, dar nu sunt un regizor foarte bun, aşa că actorii îşi fac de cap şi nu urmează planul. Serios, ce-i în neregulă cu planul meu? Nu vreau ca toţi să fie nişte roboţei care să-mi facă pe plac, dar mi-ar plăcea să fie totul verde, ca în mintea mea ( da…verde, nu roz, pentru că rozul semnifică pentru mine superficialitate, un fel de evadare, dar verdele este viaţă, este relaxare, este cel care îţi arată mereu că lucrurile merg pe un făgaş normal, că totul e bine).
Poate că e vina mea că nu mă fac înţeleasă. Poate nu. Cert este că mi se întâmplă des să spun ceva care să se interpreteze în mii de feluri. Şi apoi, cum aş putea să vă cer să mă înţelegeţi, dacă eu nu pot face asta…dacă îmi pun sute de întrebări fără răspuns?
Poate că şi eu am plutit ore printre gânduri…
Să aveţi, nu o zi, ci o întreagă viaţă frumoasă, fără griji în care să vă faceţi înţeleşi!
Pentru mine, muzica bună nu este aceea care te face să îţi mişti posteriorul, să dansezi uitând de toate problemele…Muzica bună este aceea care îţi rămâne în minte, care este răspunsul întrebărilor pe care nu le-ai pus niciodată. O melodie este bună dacă nu o vei uita niciodată, dacă nu te interesează că cel care o cântă se droghează sau fură din magazine.
Un cântăreţ bun este cel care este, însuşi, impresionat de melodia creată. Dacă nu îţi place ceea ce faci nu te aştepta ca ceilalţi să aibă alte păreri.
O melodie frumoasă poate fi oricare, dar cea care îţi face sufletul să tresară este o melodie superbă, fantastică…care va dăinui indiferent de vremuri, sau de gusturile prietenilor tăi.
Nu aş putea să trăiesc fără muzică…câţi dintre voi nu aţi afirmat măcar o dată acest lucru. Eu, una, nu aş putea să trăiesc fără muzică bună.
Întotdeauna mi-am dorit, ca, măcar într-o zi să am muzică pe fundal… un „soundtrack” al vieţii mele, melodii care să fie monotone, când sunt plictisită, dance, când sunt plină de energie, clasice, când merg la culcare…Dacă asta ar fi posibil viaţa ar bate filmul. Până atunci putem cu toţii să avem vise.
Am renunţat de mult să mai ascult manele. Cei din jurul meu îmi spun, bun, nu îţi plac manelele, dar fie că vrei, fie că nu vrei le asculţi. Poate că vecinul ascultă muzica „talentosului” Salam, sau şoferul autobuzului îl îndrăgeşte pe Sandu Ciorbă. Indiferent de situaţie, măcar o dată pe lună te întâlneşti cu manelele.
Le răspund prietenilor simplu: nu ascult manele. Le aud fără a-mi dori acest lucru, şi câteodata nici nu le iau în seamă.
Întrebarea este de ce nu îmi plac. Cred că versurile nu au profunzimea necesară personalităţii mele (m-aş caracteriza ca fiind o fire sensibilă) pentru că nu sunt foarte interesată de duşmani, bani şi băutură. Nu am nimic împotrivă cu ritmul, deşi cred că se potriveşte mai degraba unei petreceri, unei nunţi , şi nu unei nopţi liniştite în care ai chef să asculţi muzică bună…
De ce să nu recunoaştem că o nuntă fără manele nu e nuntă, dar o petrecere doar cu manele e un chin, un fel de prostire a populaţiei, care e nevoită să renunţe la adevărata muzică bună.
Gândeşte limpede! 